Un copil cu ticuri nervoase nu trebuie certat, ridiculizat, pentru că problemele se pot agrava. Cei care fac gesturi repetitive nu sunt mai puţin inteligenţi şi nici altfel decât ceilalti. În cazul copiilor, recompensele şi pedepsele nu au efect, pentru ca ei nici macar nu percep ticul ca pe o problema. Ticurile nervoase pot semnala existenta unor emotii puternice pe care cei mici nu le pot gestiona.
Ticurile sunt considerate o tulburare comună pe parcursul dezvoltării şi sunt definite ca fiind mişcări sau vocalizări bruşte, rapide, recurente, neritmice, care reproduc un act motor sau vocal normal. S-a estimat că, aproximativ unul din cinci copii a avut un tic la un moment dat în primii 10 ani de viață, deşi datele exacte de epidemiologie sunt limitate.
In majoritatea cazurilor, ticurile apar la un copil de 5-7 ani (rareori mai mic de 3 ani) la care ne îngrijorează unele mişcări scurte şi bruşte, în principal la nivelul feţei şi al ochilor. Clipitul şi strâmbatul nasului sau al gurii sunt cele mai frecvente mişcări. Ele pot fi intensificate atunci când copilului i se cere să execute o sarcină pe care el o poate percepe mai dificilă sau atunci când este obosit şi dispar în somn sau atunci când copilul este liniştit.
Ticurile pot fi uneori suprimate temporar de către copil, în mod voluntar, uneori câteva minute, ocazional chiar câteva ore, în timpul petrecut la grădiniţă. Acest lucru determină o avalanşă de mişcări acasă, când copilul va simţi nevoia să se detensioneze şi aceste manifestări pot dura chiar câteva ore.
Străduindu-se să controleze mişcările involuntare, copilul poate ajunge să nu mai fie foarte atent la activităţi, începe să aibă performanţe mai slabe sau pare dezinteresat şi profund afectat de tulburarea sa. Ticurile motorii şi vocale cronice se asociază, de obicei, cu ADHD, tulburări anxioase, tulburare obsesiv-compulsivă sau cu tulburări disruptive. Copiii cu ticuri cronice pot prezenta hiperactivitate şi inatenţie, anxietatea crescându-le comportamentul dezadaptat, ticurile accentuându-se concomitent cu neliniştea motorie.
Modalitati de reducere a frecventei ticurilor:
Psihoterapia este eficientă deoarece ajută la descoperirea cauzelor care au condus la declanşarea ticurilor.Aici poate fi vorba de anxietate,stres, agorofobie (teama de spaţii deschise), sau orice altă cauză de natură psihologică. Strategia este eficientă deoarece creşte gradul de conştientizare a situaţiilor pe care le declanşează. Persoanele anxioase prezintă mai des decât celelalte diferite ticuri, iar tratarea anxietăţii reprezintă şi soluţia pentru eliminarea lor.
- Metoda modelarii este tehnica cea mai utilizata in tratamentul ticurilor la copii. Pacientul este rugat sa repete comportamentul in mod voit in mod voit, pentru anumite perioade de timp, intercalate cu perioade scurte de pauza, pana cand se ajunge la un anumit grad de oboseala. Pacientii au aratat o scadere a frecventei ticurilor, insa beneficiile pe termen lung nu sunt concludente.
- Tehnica stingerii comportamentelor nedorite este un alt tip de terapie comportamentala, bazat pe incurajare pozitiva, venita de obicei din partea parintilor. Copiii sunt laudati si recompensati pentru nerepetarea ticurilor si pentru inlocuirea acestora cu un comportament alternativ. Utilizarea acestei terapii este insa limitata in afara scolii.
Automonitorizarea: persoana înregistrează în scris cât mai multe dintre momentele în care prezintă ticuri. Prin conştientizarea comportamentului poate scădea frecvenţa acestora şi acest lucru este valabil în special la copii. Tehnica distragerii atenţiei îi poate ajuta să reziste necesităţii senzoriale şi să capete un anumit control asupra impulsurilor comportamentale.
Relaxarea şi diminuarea stresului: Exercitiile fizice, yoga şi meditaţia pot fi de folos pentru diminuarea stresului care poate agrava ticurile. Frecvent, acestea dispar într-un mediu caracterizat prin suport, susţinere, în care condiţia celui afectat este înţeleasă.
În cazurile severe este recomandată şi vizita la un neurolog care poate alege să prescrie un tratament medicamentos.
Recomandări pentru părinţi şi educatori
- Observaţi cu atenţie copilul şi încercaţi să evaluaţi cât mai obiectiv situaţiile care îi creează dificultăţi.
- Observaţi în ce momente apar ticurile (de ex., dacă prezintă numeroase ticuri atunci când urmează să treacă printr-o situaţie de evaluare în clasă sau la o competiţie sportivă, ar fi bine să-l liniştiţi şi să evitaţi încurajarea unui comportament perfecţionist prin schimbarea atitudinii faţă de greşeală).
- Încurajaţi-l să-şi îndeplinească sarcinile fără să caute aprobarea dvs (să nu întrebe pe parcursul realizării unei activităţi: “E bine?”, „M-am descurcat?”). Îl lăsaţi să termine alături singur şi veţi corecta, împreună, la sfârşit.
- Nu certaţi copilul cu privire la ticuri, nu îl corectaţi şi nu îi atrageţi atenţia de câte ori acesta apare. Este bine să-l faceţi să conştientizeze prezenţa unui tic printr-o simplă remarcă, nu printr-un reproş: “Ai observat că atunci când colorezi, clipeşti mai des?”.
- Nu oferiţi asigurări continue, liniştind copilul cu privire la aceste manifestări – colegii sau partenerii de joacă vor observa comportamentul dvs diferit şi, implicit, şi pe al lui
- Nu întrebaţi: „de ce faci aşa?” – copilul nu poate explica, pur şi simplu nu se poate abţine
- Ignoraţi prezenţa ticurilor, atunci când este posibil, fără a stabili pedepse sau consecinţe negative
- Atunci când copilul, de ex. clipeşte des, strânge din ochi, îşi freacă pleoapele, tuşeşte, îşi drege vocea, trage nasul observaţi dacă mişcările pot avea legătură cu starea emoţională a copilului – apoi puteti solicita un consult ORL sau oftalmologic iar dacă acestea exclud o cauză organică vă puteţi adresa psihologului/psihiatrului.
- Notaţi într-o agendă momentele în care observaţi că apar ticurile, intensitatea şi frecvenţa lor
- Încurajaţi copilul să îşi exprime sentimentele: discutaţi despre felul cum ne simţim în diverse situaţii şi care pot fi modalităţile de exprimare a emoţiilor.
- Nu îi atrageţi atenţia în prezenţa altor persoane pentru manifestările legate de ticuri.
- Încurajaţi prietenia cu colegii, implicându-l în sarcini de grup, cu alţi 2-3 copii
- Valorizaţi-l prin încurajări de tipul „Ai facut o treabă bună!”.
- Acordaţi-i mai mult timp la activităţile care presupun efort mental susţinut sau limită de timp
- Descurajaţi imediat încercările celorlalţi copii de a-l ironiza sau imita, sancţionând aceste comportamente în mod ferm şi consecvent.
Copiii cu ticuri sunt in general mai sensibili, hiperemotivi, sau au o labilitate psihoafectiva mai mare. Ticurile devin o problema si trebuie aduse in atentia medicului in momentul in care acestea sunt tot mai frecvente si mai regulate, produc probleme emotionale sau disconfort fizic, sau sunt insotite de un comportament ingrijorator – de ex. furie, depresie, automutilare. Membrii familiei joaca un rol foarte important atat in mentinerea, cat si in destructurarea ticului. Parintii trebuie sa creeze un mediu care sa ofere sprijin emotional copilului, atat acasa cat si la scoala, in care ticurile sa fie acceptate si nu criticate.